„Nu moștenim pământul de la strămoșii noștri, ci îl împrumutăm de la copiii noștri.” – Proverb nativ american
Familia este, în teorie, spațiul iubirii necondiționate, al generozității, al rădăcinii comune. În practică, însă, de prea multe ori, aceasta devine scena conflictelor cele mai amare – pentru că nimeni nu ne poate răni mai profund decât cei cu care am împărțit copilăria, sângele și părinții.
Una dintre cele mai delicate și încărcate emoțional forme de conflict familial este partajul – împărțirea bunurilor între foști soți sau între moștenitori. Iar în România, instanțele sunt pline de astfel de litigii: frați care nu-și mai vorbesc de zece ani pentru că nu se înțeleg asupra unei case; veri care au uitat că odinioară își spuneau “frățioare”; familii întregi distruse de o diferență de cotă succesorală sau de o mașină rămasă nefolosită în garaj.
Ce s-a pierdut între timp? Ce s-a pierdut între masa de Crăciun și actul notarial? Nu valoarea bunurilor este adevărata problemă, ci pierderea sensului pentru care ele existau: casa părinților era simbolul unității, nu doar o proprietate. Pomul din curte era mai mult decât un copac – era copilăria însăși. O mașină veche nu era „bunul X din dosar”, ci amintirea drumurilor făcute împreună la mare.
Instanța de judecată nu poate înțelege aceste lucruri. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu este construită să o facă. Procesul reduce totul la evaluări, expertize și cote. Justiția împarte, dar nu vindecă. De aceea, în astfel de cazuri, medierea este adesea singurul spațiu real de reconciliere.
Când averea rupe sângele
Moștenirea este una dintre cele mai sensibile forme de recunoaștere familială. Un copil care a avut grijă de părinți se așteaptă la recunoștință. Unul care a fost mai departe simte nevoia de a fi inclus. Tensiunile încep rareori după decesul părinților. Ele există de dinainte: neînțelegeri vechi, rivalități din copilărie, diferențe de educație sau nivel de viață. Moștenirea le scoate la suprafață. Uneori, și le amplifică.
Astfel, o garsonieră poate deveni teren de luptă. O ladă de zestre poate căpăta valoare simbolică de neînlocuit. Și o lipsă de comunicare poate rupe definitiv relații care, în fond, nu valorau nici cât apartamentul în sine.
Prin mediere, frații, surorile, verii, unchii, toți cei implicați pot așeza aceste tensiuni pe masă. Nu într-o sală solemnă, ci într-un spațiu umanizat, privat, protejat de judecată morală. Acolo, ei pot spune: „Nu vreau doar partea mea. Vreau să știu că și eu contez.” Sau: „Nu-mi pasă de mașină, dar vreau ca numele mamei să fie respectat.” Sau: „Sunt dispus să las totul, dacă putem rămâne în relații bune.”
Aceste nuanțe nu apar în instanță. Dar pot apărea în mediere. Și din ele se poate construi o înțelegere adevărată, nu doar una juridică.
Partajul în urma divorțului – despre libertate și echilibru
O altă formă dureroasă de partaj este cea care urmează divorțului. Dacă în faza de despărțire emoțiile sunt dominante, în cea de împărțire apare raționalizarea resentimentului. „Am contribuit mai mult.” „Casa e a mea.” „Eu am muncit, tu ai cheltuit.” De prea multe ori, bunurile devin instrumente de pedeapsă.
Dar medierea oferă un cadru în care aceste viziuni pot fi recalibrate. Cu calm, cu timp, cu întrebări bune. Mediatorul nu impune cote legale, dar ajută părțile să înțeleagă ce e important pentru fiecare. Poate unul dintre foștii soți vrea casa pentru că nu are unde merge, iar celălalt e dispus să o lase în schimbul unui termen mai lung de plată. Poate unul are o legătură afectivă cu un tablou sau o bibliotecă, pe care celălalt o ignoră. Din aceste diferențe, negociate cu respect, se poate construi o împărțire echitabilă, nu doar legală.
Și poate, cel mai important: fiecare pleacă mai liniștit, nu cu sentimentul că a fost învins sau înșelat.
Avantajele reale ale medierii în partaj
-
Timp – În loc de ani întregi de proces, medierea poate rezolva partajul în câteva săptămâni.
-
Costuri – Cheltuielile cu mediatorul sunt, în general, mult sub cele ale unui proces, mai ales în cazul expertizelor, evaluatorilor, termene multiple.
-
Control – Părțile decid, nu instanța. Soluția este proprie, adaptată la realitatea lor.
-
Relație – În multe cazuri, după mediere, părțile își pot păstra o minimă relație de comunicare – esențială mai ales când există copii sau alte obligații comune.
-
Executabilitate – Acordul de mediere poate deveni titlu executoriu, la fel ca o hotărâre judecătorească.
Ce moștenim, de fapt?
Poate cel mai greu de împărțit lucru între oameni este tăcerea. Când nu se mai poate vorbi, când orgoliile devin ziduri, când familia nu mai e familie, atunci niciun partaj nu e cu adevărat încheiat. Pentru că ce lăsăm în urmă nu este doar o casă sau o bucată de pământ – ci felul în care am știut să împărțim viața, amintirile, și, da, și pierderea.
Medierea nu anulează conflictul. Dar îl face suportabil, decizional, echitabil. Este o formă de a spune: „Îmi pasă cum încheiem.” Este ultima scenă a unei relații, și poate, cu puțin noroc, începutul unei alte etape – separate, dar nu dușmănoase.
De aceea, într-o epocă în care familia pare să se destrame ușor, dar să se reconstruiască greu, medierea ne amintește că a avea dreptate nu valorează mai mult decât a avea pace.
– Echipa Portal Mediere